Din buricul Predealului pana la cabana Susai, aruncata intr-un varf de munte parca la misto, sunt vreo doua ore de urcare continua - trei pentru cei mai slabi de inger, care se aventureaza pe drumul mai lin, dar mai lung. Desi exista un drum forestiero-atevist chiar pana in poarta Susaiului, noi am luat-o pe scurtatura, prin padure. Simbolul montan al traseului este o cruce rosie, desenata din loc in loc pe trunchiurile copacilor:
Zapada inca nu se topise, dar afara era vreme de maneca scurta. Drumul pana la cabana, desi obositor - cu atat mai mult pentru plamanii mei intoxicati cu tutun si gudron -, mi s-a parul aproape ireal. Era liniste. Fiecare dintre noi vorbea in soapta si pasea solemn (nu mai aveam suflu sa vorbim tare si nici energie pentru a merge alert). Padurea mi-a amintit de padurea de argint din basmele pe care le ascultam cand eram mica:
Intr-un final, la timp pentru masa de pranz, am ajuns la Susai. O cabana mare intr-un decor infinit, pe terasa careia iti poti bea cafeaua cot la cot cu aurora boreala. De jur imprejur munti, in jos prapastie, in sus cer. E senzatia sufocanta ca te afli intr-o cusca ai carei pereti nu-i vezi si pe care nu-i poti atinge, dar despre care stii mereu ca exista si ca te limiteaza.
Peisajul iti taie respiratia, la fel si aerul rarefiat si temperatura cu cateva grade mai mica decat in Predeal. Zapada sclipeste si mai tare in soarele de pe platou. Multi si-au pus ochelarii de soare. Desi am plecat la drum ca un grup compact, unii continua sa ajunga chiar si la o ora dupa primii. Urmeaza o ultima poza de grup facuta in contre-jour, apoi fiecare se aventureaza la coborare. Aceeasi distanta. Acelasi traseu. Ce am urcat in mai bine de doua ore cu chiu, cu vai, am coborat razand si cantand - mai alergand, mai de-a berbeleacul - in jumatate de ora. A fost mai amuzant in jos:D. Dar si mai putin impresionant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu